Aerul rece al serii de Ajun mușca din obraji, dar biserica încă vibra de căldura colindelor cântate cu suflet de corul copiilor. Luminile calde ale candelabrelor se revărsaseră peste bănci și inimile celor prezenți, iar Maria își găsise, ca de fiecare dată, liniștea în rugăciune. Pentru ea, Crăciunul însemna mai mult decât cadouri și mese îmbelșugate – era o întoarcere spre esențial, spre Dumnezeu, spre dăruire.

Pe scările bisericii, o figură bine cunoscută o aștepta. Radu. Era acolo, ca de atâtea ori înainte, strângându-și haina uzată în jurul trupului său firav. Îl știa de ani buni, încă de când era doar un băiat special, mereu cu o blândețe aproape nepământească în ochi. Acum era un bărbat tânăr, dar aceeași tristețe apăsa asupra chipului său. Maria știa că venise din nou cu o cerere. Nu îl refuza niciodată, însă, se întâmpla ca atunci când era grăbită, să treacă pe lângă el în grabă, fără ca el să aibă timp să-i ceară ceva. De data aceasta, Maria nu era grăbită. Privirile lor s-au întâlnit pe scările bisericii:

– Maria, mă poți duce acasă? întrebă el cu voce joasă, aproape rușinat. Locuia departe de biserică și da, era tare frig afară.

Maria îl privi atent, fără să spună nimic pentru o clipă. În spatele zâmbetului său blând, simți cum se adună un amestec de emoții: compasiune, tristețe, dar și recunoștință pentru propriul drum cu care Dumnezeu o binecuvântase.

Ridicând privirea spre cer, rosti în gând, cu un zâmbet ștrengăresc:
– Doamne, iarăși tu? De ce te tot deghizezi în Radu? Chiar nu puteai să alegi alt chip? Știi că mașina mea e curată, iar Radu… ei bine, nu pare să fi avut timp pentru o baie de Crăciun. Dar fie, mergem. Știu că ești tu!

Cu un oftat cald și o licărire în ochi, îi făcu semn să urce în mașină. Pe drum, Maria asculta povestea lui Radu, aceeași poveste spusă de atâtea ori, dar care parcă o lovea de fiecare dată cu aceeași intensitate.

– Maria, mama mea a murit acum un an. Tatăl meu s-a dus demult. De atunci, sunt singur. O mătușă mai vine din când în când dar… știi cum e. Îmi lipsește mama. Mi-e dor de ea în fiecare zi. E greu!

Vocea lui avea o vibrație care o făcu pe Maria să-și încleșteze mâinile pe volan. Îi venea să plângă, dar nu putea. Radu nu avea nevoie de lacrimile ei, ci de zâmbetul ei, de prezența ei.

– Dar cu banii cum te descurci? întrebă ea, încercând să schimbe tonul conversației.
– Am pensie de handicap, Maria. 1150 de lei. Îmi ajung.

Răspunsul lui, spus atât de simplu și cu o sinceritate dezarmantă, o făcu pe Maria să simtă un nod în gât. Cum putea cineva să trăiască cu atât de puțin și totuși să fie atât de mulțumit?

– Și totuși, ce-ți lipsește, Radu?
– Cineva cu care să vorbesc. Uneori, Maria, mă simt singur. Și asta doare.

Maria simți cum cuvintele lui îi pătrund adânc în suflet. Și-a amintit de serile în care, obosită de muncă, nici măcar nu apuca să-și vadă familia cum trebuie. Se grăbea să construiască succes după succes, să fie prezentă pentru toți, dar câteodată simțea că și ea, la fel ca Radu, avea nevoie de cineva cu care să vorbească, sincer, simplu.

Ajunseră în fața casei modeste în care locuia. Radu se întoarse către ea și îi mulțumi cu o blândețe care o făcu să simtă că tocmai primise cel mai prețios cadou de Crăciun.
Au continuat să împărtășească gânduri și zâmbete, fiecare primind darul de care avea nevoie.

– Mulțumesc, Maria. Ești un om bun. Dumnezeu te-a trimis.

Maria zâmbi din nou, uitându-se la cer.

– Mulțumesc, Doamne, că mi-ai amintit din nou ce înseamnă să dăruiești.

În acea seară, Maria își aminti că adevărata bogăție nu stă în ceea ce ai, ci în ceea ce oferi. Radu, în modestia și lipsurile lui, îi dăruise o lecție despre recunoștință și abundență sufletească.

Crăciunul acesta, nu uita să dăruiești nu doar din ce ai, ci mai ales din cine ești. Cine știe? Poate că, în cei care îți cer ajutorul, se ascunde chiar sărbătoritul acestor zile.

Gânduri bune!
Mihaela