Era o seară liniștită, cu cer senin, strălucind sub adierea calmă a stelelor. Genoveva și fiica sa, Ana, stăteau pe terasă, ascultând liniștea iernii și simțind răceala ușoară a nopții. În aer plutea aroma de portocale și scorțișoară, iar din bucătărie se auzeau sunete șoptite de veselie, ca un ecou al pregătirilor de sărbători.

Ana, adolescenta cu ochi mari, albaștri și un amestec de curiozitate, nesiguranță în privire, se întoarse spre mama sa și întrebă cu o voce joasă, aproape șoptită:
„Mamă, când tu nu vei mai fi, ce voi face eu? Cum voi continua fără tine?”

Genoveva simți cum cuvintele fetiței îi străpung sufletul ca o săgeată. Își luă un moment să respire adânc, privindu-și fiica în ochii aceia care îi aminteau de ea însăși la aceeași vârstă. Ana, deși acum era la vârsta rebeliunii tipice, când „Mami, lasă că știu eu mai bine” devenise aproape un refren zilnic, avea încă momentele ei de vulnerabilitate, momente în care copilul din ea strălucea prin vălul adolescenței.

„Draga mea,” începu Genoveva, cu o voce caldă, dar fermă, „ce bine că nu trebuie să îți pui această întrebare. Eu voi fi cu tine mereu.”

Ana își ridică privirea, privindu-și mama cu curiozitate. Știa că urma ceva important.

„Voi fi cu tine în fiecare clipă, chiar dacă nu vei mai putea să mă vezi așa cum mă vezi acum. Voi privi cerul prin ochii tăi, voi simți adierea vântului în părul tău. Voi iubi oamenii prin inima ta. Voi râde și voi plânge alături de tine, iar bucuriile tale vor fi și bucuriile mele. Când vei lua decizii, vei auzi șoapta mea în sufletul tău, îndemnându-te să mergi înainte. Și voi continua să trăiesc cu semnificație, prin tine și cu tine.”

Ana ascultă atent, fără să spună nimic. Mama sa continuă, lăsându-și cuvintele să curgă ca o poveste:

„Știi, Ana, îmi amintesc de vremurile în care, la fel ca tine, îmi era teamă de ce ar putea urma. Dar am învățat ceva important: nu ne pierdem niciodată pe cei pe care îi iubim cu adevărat. Dragostea noastră, relația noastră, devin o parte din noi. Tu, Ana, ești povestea mea care continuă, ești promisiunea mea că lumea va fi un loc mai bun. Deci, nu te îngrijora. Nu plec nicăieri.”

Fiica își lăsă capul pe umărul mamei, iar stelele licăreau mai strălucitoare ca niciodată.

După un moment de liniște, Ana zâmbi ușor, întrebând cu un aer jucăuș: „Deci, mami, să înțeleg că o să îmi dai sfaturi toată viața, chiar și după ce n-o să mai fii aici?”
Genoveva râse, iar râsul ei umplea noaptea de căldură. „Exact, draga mea. Pregătește-te pentru asta!”

Când Genoveva a văzut fetița zâmbind larg, și-a dat seama că răspunsurile simple sunt cele care ating inima. Dragostea era cea care le unea, dincolo de timp și spațiu, și nu avea să dispară niciodată.

Și undeva, în adâncul sufletului, știa că Ana va duce mai departe tot ce a învățat, trăind cu dragoste, curaj și semnificație.